Tip: Concurs de soluţii | Localizare: Veneția
Echipa: Alexandra Berdan, Tiberiu Teodor-Stanciu, Oana Codru, Ramona Costea
★ Mențiune ex-aequo în cadrul Concursului naţional pentru selectarea proiectului care va reprezenta România la cea de-a 15-a ediţie a Expoziţiei Internaţionale de Arhitectură – la Biennale di Venezia … spre comunicatul UAR
„ Juriul s-a bucurat să descopere în acest proiect o înțelegere aparte a întrebării Bienalei și, mai ales, a modului în care se poate oferi un răspuns acestei întrebări. Astfel, un gest tranșant și totuși fermecător are puterea de a articula un răspuns hotărât, plin de semnificație și delicat în același timp, precum și curajul de a vorbi simplu și direct, cu forță și umor, despre o luptă într-adevăr necesară și totuși prea puțin purtată.”
96,1% dintre români sunt proprietari de locuinţe (conf. Eurostat). Fie că e o consecinţă istorică, o conştiinţă moştenită sau deja o tradiţie a “desăvârşirii” individului, românul “deţine” sau îşi doreşte să deţină. Indiferent de dimensiunea noii proprietăţi, prima dată o îngrădeşte, deci o stăpâneşte. “Privatizarea” spaţiului românesc şi “îngrădirea” lui perpetuează şi hrăneşte un anumit tip de ţesătură a societăţii.
Într-o societate a cărei libertate se concepe împrejmuită, individul e inert faţă de spaţiul public. Golit de prezenţe şi îndepărtat de semantica lui posibilă, spaţiul public este un vid mărginit de proprietăţi. Este un negativ al împrejmuirilor individuale, căruia îi lipseşte proprietarul. Spaţiul tuturor este spaţiul nimănui. 94% din arhitectura contractată corespunde individului – persoană fizică, căci spaţiul care se vrea cucerit este cel privat.
Dicţionarul explicativ al limbii române îl numeşte pe proprietar stăpân. “Stâpănii”, în consecinţă, sunt cei care compun peisajul arhitectural al României, fiecare după voia şi drepturile sale, şi pentru că stăpânirea este actul de îndreptăţire a individului în societatea românească, îngrădirea “ogrăzii” redevine moment ritualic de “înscăunare” şi “înştiinţare”. Ograda este a lui, şi nu a ta. A nimănui altcuiva. Este expresia în spaţiu a individului.
Gestul de a îngrădi îndepărtează obiectul de arhitectură de ochiul publicului. Depăşind pura funcţie de protecţie, gardul creează o enclavă, în spatele căreia se ridică posibilitatea unei arhitecturi. Gardul ajunge să fie primul front al arhitecturii româneşti.
Proprietatea marcată prin gard înseamnă statut social, posesie. Arhitectura nu mai este a locului, este a nou-venitului, cu bagajul său cultural şi social.
Proiectul în discuţie este o reprezentare a modului în care proprietatea trăieşte în spaţiul autohton. Este privată şi îngrădită. Proiectul vorbeşte despre gestul românesc al marcării proprietăţii, limitând pătrunderea fizică şi vizuală în “ogradă”.
Vizitatorul va experimenta limitarea, distanţa şi îndepărtarea faţă de obiectul de arhitectură. Şi acestea trebuie să ia o formă.
Propunem un gest.
Incinta semicirculară centrează proprietarul ipotetic. În această poziţie îşi poate contempla întreaga proprietate ca centru al universului în care el este stăpân. Gardul este uşor înclinat înspre interiorul spaţiului privat, dubla concavitate potenţând sentimentul de protecţie. Înălţimea gardului fereşte spaţiul interior de privirea străinului.
“Procesul” de arhitectură este înţeles ca o libertate personală la adăpostul gardului. Arhitectura din spatele acestuia ţine de hazard. Cu toate acestea, arhitectura din spatele împrejmuirii este de multe ori aceeaşi. Vidul îngrădit exprimă fenomenul tabula rasa referitor la felul în care ia fiinţă arhitectura. Societatea şi-a pierdut conştiinţa de a formula un mesaj prin arhitectură.
Fie că e o consecinţă istorică, o conştiinţă moştenită sau deja o tradiţie a “desăvârşirii” individului, românul “deţine” sau îşi doreşte să deţină. Indiferent de dimensiunea noii proprietăţi, prima dată o îngrădeşte, deci o stăpâneşte.
“Toți stăteau, care răzămați de gard, care pe jos, așteptînd să-i cheme.” PAUL BUJOR, SCRIERI ALESE
Imaginea obiectului pe care îl propunem este inspirată de gardul românesc tradiţional. Dintr-un câmp formal generos, am ales varianta în care şipcile verticale sunt protejate de un acoperiş. Această variantă este o formulă unitară de estetic şi trainic. Ilustrează un gest gospodăresc şi responsabil.
În acest caz, acoperişul funcţionează ca un suport al mesajului proiectului. O colecţie de fotografii, ilustrate şi texte vor fi grupate într-un ambalaj. Forma particulară a acestuia, dispusă repetitiv pe coama gardului devine element decorativ. Aşa cum gardul tradiţional exprimă accentul axiologic al societăţii tradiţionale prin geometrie şi ornament, gardul-manifest transmite mesajul de astăzi.
Prezenţa pavilionului şi a îngrădirii fuzionează prin cromatică (toate elementele îngrădirii sunt albe). Limita proprietăţii este o prelungire a prezenţei arhitecturale, devine element de arhitectură.
Gestul de a îngrădi îndepărtează obiectul de arhitectură de ochiul publicului. Depăşind pura funcţie de protecţie, gardul creează o enclavă, în spatele căreia se ridică posibilitatea unei arhitecturi. Gardul ajunge să fie primul front al arhitecturii româneşti.
Începuturile istoriei proprietăţii româneşti se pierd prin întrepătrunderile istoriei cu timpurile mitice. Proprietarii secolului XVII stăpâneau pământ “de-a valma”. Secolul XVIII aduce cu sine “legea pământului”, care împărţea proprietarii în “pământeni”, îndreptăţiţi cu numeroase drepturi, şi “venetici”, beneficiind de “îngăduinţe”. Limita avea o dimensiune sacră, Regulamentele Organice ale secolului XIX menţionau „drepturile sfinte ale proprietăţii”, folosind termenii de boier „proprietar” şi ţăran „muncitor”, până când reforma agrară prevede în 1864 că aceştia din urmă “sunt şi rămân proprietari pe terenurile de ei cultivate”. Şi au rămas proprietari 85 de ani.
Comunismul românesc reorganizează formele de posesie, îl “smulge” şi “colectivizează”. Pământul nu mai e al ţăranului. E al tuturor. Al nimănui. Proprietarea devine o nostalgie şi o năzuinţă. Inventarea urbanităţii industrializate româneşti, ajutată de consecinţele celor două războaie mondiale a presupus distrugeri în proporţii masive, pe fondul cărora a apărut inserţia nefirească a locuirii colective. O societate masiv rurală a fost forţată să devină urbană peste noapte. Locuinţa individuală este expropriată, demolată, proprietarii devin chiriaşi într-un spaţiu străin, acelaşi pentru fiecare. Însumat, o experienţă a pierderii pe mai multe niveluri.
În paralel, satul este fie distrus, fie reconstruit. Individul, dislocat de locuirea tradiţională nu mai are la ce să se întoarcă, noua locuinţă îi este pat procustian. Încearcă să şi-o aproprieze. Să îi pună noi limite. Îi închide balconul. Îl decorează, să fie ca acasă. Ce rămâne la fel când totul e diferit? Ce se schimbă când totul rămâne la fel?
Dislocarea comunistă a individualităţii a alterat definitiv năzuinţa unui spaţiu public pentru care, paradoxal, milita – eşecul experimentării alterităţii constrânge individul la a se întoarce către microcosmosul său.
Tensiunea dintre spaţiul individului şi spaţiul comunităţii a condus la o fractură între raportarea propriu-zisă a individului la comunitate, tradusă inerent printr-un dezacord între spaţiul individual şi cel comun.
După experienţa comunistă, în perioada de tranziţie către capitalism, nu doar în spaţiul românesc, ci în general în spaţiul Europei Estice, societatea şi, în consecinţă, arhitectura au fost guvernate de fenomenul privatizării – o societate care nu se concentrează pe utilizarea eficientă a bunului public, ci pe disiparea acestuia, împreună cu responsabilităţile aferente, în sectorul privat. Locuinţa, şi, în general, proprietatea devine principalul bun material, deziderat şi afacere, departe de cultură şi spiritualitate. Foştii chiriaşi îşi cumpără apartamentele sau cumpără terenuri. Iar în cazul celor din urmă, primul gest este să îl îngrădească.
Ulterior construieşte şi o casă. Dar gardul se înalţă primul. Pentru că nu ştii cine e vecinul. Şi nici nu vrei ca el să ştie ce e în curtea care a devenit, în sfârşit, a ta. Şi curtea blocului primeşte gard. Şi locul de parcare.
“În dreapta și în stînga casele privesc sfioase din dosul gardurilor…” LIVIU REBREANU. ION
Gardul s-a născut la sat, dar a crescut la oraş. Şi s-a întors din nou la sat, să îl educe pe cel dintâi. Atunci când comunitatea este accentul societăţii, împrejmuirea este un gest binevoitor, element preţios de comunicare şi reprezentare. Gardul a crescut o dată cu societatea. Însă aminteşte de ograda veche, în care “acasa” nu se raporta doar la construcție, ci avea în ea ceva din aşezare, din cetate. Locuirea nu se limita doar la casă, ci se întâmpla în toată ograda.
Detaliu tehnic de asamblare
Proprietatea, în foarte multe culturi, are atât sensul de posesie, bun deţinut, cât şi sensul de atribut sau caracteristică. În această idee, proprietatea privată românească se dezvăluie pe sine ca un atribut al proprietarului. Fiind adeseori singurul vizibil, gardul preia responsabilitatea transmiterii acestui mesaj. Curtea de acum şi-a pierdut comunitatea, nu o cunoaşte şi nu o înţelege. În spatele gardului, proprietarul se poate manifesta după bunul plac. Eliberat de experienţa apartamentului înghesuit, proprietarul este liber să construiască aşa cum vrea. Cu toate acestea, imaginea locuinţelor individuale din spatele gardurilor este preponderent aceeaşi. Istoria proprietăţii alternează povestea de la o arhitectură la fel şi oameni diferiţi, la oameni la fel şi arhitecturi diferite. Gardul curţii de acum vorbeşte despre o societate interiorizată, dar care, paradoxal, doreşte să comunice. Valorile noi probabil. Sau probabilitatea unei arhitecturi.